Paralel

La Operă era linişte. Nu se auzea niciun tenor incercându-şi coardele vocale cu note înalte şi niciun pian nu acompania vocea vreunei femei durdulii, cu veleităţi muzicale peste limitele imaginaţiei. Pe o alee dosită, ce dădea ocol clădirii impunătoare, sunetul paşilor ei molcomi spărgeau tăcerea surdă care împresura curtea din spate. Toc... toc... toc... Puţin câte puţin, avansa pe lângă geamurile care dădeau spre subsol. Se gândea că acolo ar fi locul ideal pentru a ţine captivă o fiinţă disperată. Ar putea striga oricât de tare şi nimeni nu ar auzi-o. Şi chiar de s-ar găsi cineva in trecere pe acolo, cum era ea acum, nu ar da atenţie vaietelor cerându-şi libertatea. Toţi ar crede că e parte dintr-o repetiţie sau că, de data aceasta, conducerea a angajat pe post de contabil vreun afon cu aspiraţii de artist. În fond şi la urma urmei, câţi oameni şcoliţi se mai duc la Operă astăzi? Şi câţi rezistă tentaţiei acaparatoare de a moţăi cu întreruperi, în loc să trăiască vibrato-ul finalului de arie? Da, în mod clar subsolul acela ar fi o temniţă reuşită, fără să stârnească bănuieli. Dacă ar fi fost vorba de un teatru sinistru, poate şi altcineva s-ar mai fi gândit la posibilităţile mârşave pe care le-ar putea oferi. Însă Opera rămânea candidă şi de neatins din acest punct de vedere.

Îşi ascuţi auzul, intensificându-şi în minte imaginea cuiva care ar fi plâns după o gură de aer sau după o rază de soare, tânjind din lanţuri după viaţa sa de dinainte. Niciun sunet. „Ce ridicol! În ce film de groază îţi închipui că te afli?”, se întrebă ea, în timp ce se apropia de capătul aleii aceleia care o propulsase în adâncurile subconştientului său ce servea drept adăpost unor experienţe teribil de dureroase. Se opri lângă un gărduleţ de fier şi îşi aprinse o ţigară subţire, finuţă, cu un gest exersat îndelung, calm, sigur, elegant. Trase un fum, cu ochii aproape închişi, apoi privi în gol, în direcţia zidului de cărămidă din faţa ei. Imediat, de jur împrejur se răspândi un miros dulceag, de vanilie şi mentă, semn că obiceiul acesta nu devenise, încă, un viciu, ci, mai degrabă, o explorare a faţetelor vieţii pe care le considerase mereu tabu. Poate tocmai din acest motiv prefera locurile retrase pentru a savura fumul toxic din mini-uzinele rânduite în pachetul turcoaz, înflorat, creat, parcă, special pentru visătorii de teapa ei. Nu lipsea decât o cafea. Ah, iată ceva ce, într-adevăr, considera a fi o artă, o binecuvântare a vieţii, spre deosebire de ţigări, pe care le detesta ca şi concept! La cele din urmă avea să renunţe într-o zi. „Când voi ajunge eu pe scena Operei şi voi interpreta impecabil Lucia di Lammermoor mă voi fi lăsat demult de acest obicei prost.”, îşi spunea ea, sperând ca ziua cu pricina să vină cât  mai curând. Dar până atunci mai erau multe ore de exersat şi multe lucruri de învăţat. Cafeaua, însă, era un deliciu insuficient apreciat, după părerea ei. La asta nu ar fi renunţat atât de uşor. Iar faptul că acum nu-i încălzea mâna dreaptă o ceaşcă de licoare magică era cu atât mai supărător!

În ultima săptămână trecuse zilnic pe acolo, dând târcoale clădirii, oprindu-se în acelaşi capăt de alee pentru ritualul de otrăvire dozată a plămânilor, dar în niciuna dintre zile nu avusese curajul să intre. Liniştea care domnea acolo îi dădea fiori, însă era ceva frapant la ea. Ideea cu prizonierul din subsol se născuse, probabil, tocmai din combinaţia celor două sentimente de poli opuşi pe care i le trezea foşnetul atât de clar al frunzelor la câte o adiere mai puternică a vântului. Poate că şi frunzele sunt prizoniere ale copacilor. Cum altfel se explică faptul că nu se desprind de ei decât atunci când sunt deja moarte? Mai curios este cum mormanul de cadavre arămii în care se transformă frunzele după ce cad reflectă copacul aidoma unei bălţi formate la poalele lui. Ca şi cum copacul s-ar privi intr-o oglindă a morţii.