Extras I

      Atunci când nu îţi mai rămâne nimic de făcut, nimic de trăit, atunci când totul este acolo pentru ca alţii să se bucure de el, asemenea unei prăjituri care conţine ceva la care ai alergie, nu mai poţi decât să scrii despre ceea ce ai făcut, despre ceea ce ai trăit, despre ceea ce ai avut. Povestea este simplă, drama e clasică, iar cuvintele care ies nici măcar nu îţi aparţin. Eşti singur într-o lume care nu îţi mai aparţine. E inutil să scrii pentru altceva decât pentru a te elibera de tine însuţi. Nimeni nu va citi, oricum, nimic din ceea ce ai scris. Vei scrie „formă” şi toată lumea se va gândi la o formă anume. Vei scrie „apă”, iar oamenii îşi vor închipui, pe rând, Marea Adriatică, lacul din oraşul cutare sau sticla de apă plată pe care au cumpărat-o chiar azi de dimineaţă de la magazinul din colţul străzii. Şi vor uita că ai spus „apă”. Se vor pune pe ei înşişi înaintea cuvintelor tale menite doar să le suscite interesul pentru ceva ce au trăit ei, şi nu pentru ceva ce e al tău, pe care îl oferi ca pe un dar de jertfă unor zei în care nu vei crede niciodată.

      Şi după ce stai câte o săptămână să te gândeşti cum ar suna mai bine apa aceea în capul oamenilor, ei nici măcar nu o gustă. Te gândeai să scrii un roman clasic, cu intrigi diverse şi cu numeroase detalii, însă n-a ieşit decât „apă”. A, şi „formă”. Poate era mai bine dacă rămâneai la poezie. Măcar acolo, de bine, de rău, legai două fraze pe care le cloceai o noapte întreagă, le ornai cu zurgălăi şi le fluturai prin faţa unor persoane suficient de neinstruite încât să nu observe toate detaliile acestea de prost-gust. Dar nu, setea asta de a scrie e mult mai mistuitoare decât setea de apă. Apa asta este peste tot; inspiraţia... da, şi ea, de ce să nu recunosc? Însă, cumva, într-un mod inexplicabil, e mai uşor să bei apă decât să exprimi valul de inspiraţie care te inundă uneori. E greu, ştiu, e greu să pui în cuvinte lucruri pe care abia le recunoşti faţă de tine, acasă, în oglindă.