Marea inginerie

Cum comunici cu persoanele dificile? Asta am fost întrebată într-o zi. Aş vrea să încep să răspund la aceasta întrebare adăugând o altă întrebare: De ce să comunici cu “persoane dificile”?

Ce înseamnă să comunici? Ei bine, înseamnă să transmiţi ceva, ceva care să ajungă la interlocutorul tău şi să planteze o idee în mintea sa ori poate chiar în sufletul său. De ce am vrea să transmitem o idee în sufletul unei persoane dificile când, în mod clar, o “persoană dificilă” este o persoană care ne displace?

Eu cred că noţiunea de “persoană dificilă” este prost înţeleasă. O “persoană dificilă” nu este neapărat o persoană care trebuie să ne displacă, însa este o persoană care pune din start o anumită distanţă între ea şi cei din jurul său printr-o atitudine, printr-o lipsă de atitudine, printr-un limbaj care nu ne este familiar etc. , rămânând, totuşi, până la sfarşit, o persoană (care, evident, are o personalitate. Problema este că personalitatea sa este foarte diferită de a noastră). În acest caz, nevoia de a comunica ceva unei astfel de persoane este aceea de a umple această distanţă. Nu de a o micşora, ci de a o umple. Odată umplută, această distanţă face lucrurile mult mai clare. Când ne aflăm pe o margine a unei prăpăstii, partea cealaltă pare mult mai departe şi mai greu de desluşit. Odată legate cele două margini ale prăpastiei printr-un pod, parca ceaţa se risipeşte şi totul devine mai limpede.

Este exact ca atunci când îţi croieşti drum prin viaţă. Construieşti poduri ca să ajungi pe partea cealaltă. Acum, în ce consta “podul” către “persoana dificilă”? Iata aici reformularea întrebării iniţiale, “Cum comunici cu o persoană dificilă?”. Trebuie să foloseşti aceleaşi materiale pe care le-ar folosi acea persoană pentru a construi un pod către tine. Trebuie să construieşti încet, ca să nu invadezi spaţiul cu care acel om se înconjoară. Câte o scândură pe zi, ori câte o cărămidă, până când îşi va da seama că înspre el se îndreaptă o punte şi nu un atac aerian. Aşa cum noi vedem de neclar marginea cealaltă a prăpastiei, la fel de neclar suntem şi noi văzuţi de pe partea opusă. Şi celălalt vrea să vadă mai bine, aşa că, atunci când se va simţi în siguranţă cu apropierea noastră, va începe să construiască, la rândul său, un pod. Partea cea mai frumoasă se afla la mijloc, întrucât, dacă vom fi folosit aceleaşi materiale pe care le-ar fi folosit şi el, atunci când parţile opuse se vor întâlni, podul va fi unitar, omogen, lin, uşor de trecut, atât de pe partea noastră către partea ei, cât şi viceversa.

Iar persoana aceea nu ne va mai părea “dificilă”. Aşa comunici cu PERSOANELE (şi atât)…