Când se lăsa întunericul şi liniştea domnea peste locul acela căruia cu greu îi putea spune locuinţă, îşi aprindea o lumină de veghe şi se simţea de parcă lumina aceea delimita un spaţiu magic, ca şi cum semicercul acela de lumină constituia graniţa dintre ea şi restul lumii. Şi stătea ore în şir privind numai la peretele pe care lumina proiecta câteva contururi vagi ale celor ce se aflau prin cameră: o etajeră cu un cârlig ieşit în relief, o jumătate de pernă pe care se sprijinea atunci când gândurile îi căpătau o oarecare ordine şi le aşternea la repezeală pe câte un colţ nescris de hârtie, înainte ca acestea să apuce să îi alunece printre degete. Înşira fraze lungi, tăia cuvinte, modifica lumea în felul său caracteristic, izolat, retras din realitate. Nimeni şi nimic nu puteau păşi dincoace de linia ei subţire şi imaginară. Ţinea lumina aceea aprinsă, deşi de întunericul pe care aceasta îl lăsa în urmă avea nevoie, de fapt. Însă, o dată ce dispărea lumina, se instala liniştea mormântală pe care o detesta. Ce faci atunci când eşti nevoit să împarţi lumea în permanenţă cu cineva nedorit?
Ura traiul acesta fad, lipsit de orice scop, şi nu îndrăznea să mai viseze la nimic. Dormea iepureşte, iar, dacă se întâmpla să fie privită în timp ce dormea, simţea privirile aidoma unor săbii străpungându-i bariera nevăzută în spatele căreia se ascundea în permanenţă, astfel încât se trezea brusc şi apoi nu mai reuşea să adoarmă la loc. Zilele în care se întâmpla aşa ceva deveneau dintr-o dată insuportabile. Se afunda aşa în ea însăşi cu fiecare zi şi se întreba din ce în ce mai serios ce rost avea în lume. Într-o zi avea să ajungă la o concluzie cu privire la dilema ei repetitivă. „Când va fi deja, probabil, prea târziu.”, îşi zise într-o astfel de seară, închizând un caiet cu însemnări şi apoi ochii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Arunca o parere: