Romana de azi, romana de... nevermind

Vând haine pentru bărbaţi casual. Cine e interesat să îmi scrie. 

P.S. Dacă nu sunteţi bărbaţi casual, nu vă obosiţi să îmi scrieţi! 

Tocuri... cui?

       Din ciclul „frustrări latente către rasa muierească” avem astăzi un nou capitol. Cred că, dacă o s-o mai ţin mult aşa, o pun de un roman în foileton. Descriptiv. Satiric. Aşadar, să purcedem!

      Unul dintre cele mai vechi accesorii (mai bine zis accesorii ale accesoriilor), şi când spun „vechi” mă refer la Egiptul Antic & co. , este tocul. Nu, nu ăla de scris, că intrăm la Orientul Îndepărtat, la discuţii intelectuale, boring, boring, boring... Sus-numitul toc, care astăzi este utilizat îndeosebi de femei, a avut iniţial un uz ceremonial, ulterior devenind mijlocul de identificare a pedestrienelor înveterate ale viaductelor romane (în vremurile noastre le-am numi simplu, curve - cu „v”, nu cu „b”, ca să evităm confuziile!). Caterina de Medici şi Christian Dior, împreună sau separat, în funcţie de cunoştinţele de istorie ale fiecăruia, au oferit conotaţii noi obiectului în cauză, inspirându-se nefericit de la Inchiziţie, respectiv de la nazişti şi instrumentele lor de tortură ingenioase. Nişte tipe mai deschise, probabil rude cu Marchizul de Sade, au considerat o idee foarte mişto să îşi petreacă viaţa de zi cu zi, cu zi, cu zi... pe picior mare. La propriu. Şi aşa a apărut moda tocurilor. It’s all about fashion, după cum spuneam într-un post mai vechi. And sex... And Freud, dacă tot suntem la capitolul ăsta. 

      Şi uite aşa, de la piţipoance la aristocrate sofisticate, mici şi îndesate sau înalte cât girafele, toate s-au dat jos din bananier şi s-au urcat pe tocuri. A nu se înţelege greşit: ÎMI PLAC TOCURILE! Nu îmi plac unele fiinţe care le utilizează grosolan. După umila mea părere, aşa cum ţi se dă permisul de conducere pentru categoriile A, B, C, D, E, ar trebui introdusă o nouă categorie: T. De la tocuri, bineînţeles. Nu glumesc. Consumul de tocuri nesupravegheat şi neinstruit dăunează grav sănătăţii tale şi mai ales a ochilor celor din jur! Examenul de obţinere a permisului în cauză ar trebui să includă câteva întrebări simple şi practice, de tip grilă, că se poartă. Ataşez model de examen dedesubt:

      Alegeţi varianta corectă:

      1. Care trebuie să fie poziţia corpului în timpul mersului pe tocuri?

          A. Asemănătoare fermierului care plantează şi anume napi.

          B. Genunchii drepţi şi, pe cât posibil, neîmprăştiaţi, spatele de asemenea, privirea înainte.

      2. Dacă eşti în trening, ce fel de tocuri sunt recomandate?

          A. Stiletto.

          B. NU.

      3. Cât de repede e bine să alergi după autobuz când eşti pe tocuri mai înalte decât un chihuahua?

          A. Cât te ţine.

          B. Din nou NU.

      Şi întrebarea mea favorită, pentru femei senzuale şi mai ales pentru departajare:

      4. Ce tocuri se poartă când mulgi vaca?

          A. Luis Vuitton.

          B. Depinde de vacă.

      Pentru necunoscători şi în special pentru necunoscătoare, recomand varianta B. Da, chiar peste tot. Dacă aveţi prietene care aleg în practică varianta greşită de răspuns, faceţi un bine societăţii şi ţării acesteia şi aşa triste şi recomandaţi-le o şcoală bună sau spuneţi-le că tocurile provoacă acnee. Dau scris că o să vă creadă.

      De asemenea, propun nişte intervale de vârstă la care tocurile să fie legale, pentru prevenirea piţipongelii infantile sau a fiţelor de mumii (ştiu că şi mama lui Ramses purta, dar lumea evoluează).

      Morala: Trăim în România şi asta ne excită tot timpul.

Torturi diverse

   Femeile sunt nişte fiinţe absolut fascinante: complexe, alunecoase, subtile, permanent adaptabile, aprige, intuitive şi aş putea să continuu mult şi bine, dar oricum cred că deja am captat atenţia subiectelor în cauză şi a unei categorii de bărbaţi pe care uneori îmi vine s-o numesc tălâmbă, alteori doar uşor "fascinabilă". Oricum lumea asta are perechi din astea simbionte de-a lungul şi de-a latul. Vă explic imediat: fascinant - fascinat (evident de chestiile fascinante), uimitor - uimit, înşelător - înşelat etc. Se mai numesc perechi subiect - obiect, dar nu facem lecţii de vocabular. Ideea este următoarea: dacă aruncăm o privire la începutul paragrafului, la prima enumeraţie, o să realizaţi că vreo patru sau chiar cinci din cele şase epitete înşirate pe acolo se aplică perfect şi la şerpi. Ca să fac lucrurile şi mai interesante, o să restrâng puţin sfera şi o să specific că mă refer la şerpii veninoşi, mai ales. Gata, am dat cu mucii în fasole!

      Adevărul este că am o vastă experienţă în traiul printre femei de toate categoriile şi de toate vârstele, în tot felul de formule, că deh, aşa au unii noroc (dacă îl pot numi astfel). Pot să confirm că mai toate (în afară de alea complet bătute în cap) au parte de caracteristicile astea viperine. Da, şi eu, nu vă faceţi probleme, deja simt ostilitatea unora care au pe limbă multe chestii urâte la adresa mea. Ce încerc eu să fac aici nu este punerea în scenă a celebrului banc cu mârţoaga pe care o duce ţăranul la târg ca s-o facă de râs pentru că nu mai era bună de nimic, nicidecum ca s-o vândă. De fapt, nu încerc nimic, dar poate iese ceva. Să ne întoarcem de unde am plecat, totuşi. Nu o să încep să mă plâng de faptul că, în ultimii cinci ani cel puţin, nivelul de estrogen din preajma mea a crescut brusc şi iremediabil, dar pot să vă spun sincer că e mai bine să priveşti femeile de la distanţă. De la mare distanţă, preferabil. În poze, chiar, dacă se poate. Ştia săracul Caragiale ce ştia când spunea că, dacă "voieşti să cunoşti lucrurile, priveşte-le de aproape", iar dacă "voieşti să îţi placă, priveşte-le de departe". Dacă aveţi de ales, mergeţi pe mâna mea!

      E drept că există excepţii de la orice regulă, dar cine ştie audible-ul acela simpatic de pe Yahoo! Messenger cu "No, but yeah, but no, but yeah, but... yes, yes, actually yes..." ştie şi că pledoaria mea s-ar putea încheia chiar aici. Cei care au neveste consideră post-ul ăsta doar un reminder, un instrument de tortură menit să sublinieze evidentul dureros din viaţa lor. Ei ştiu că, atunci când au spus "până când moartea ne va despărţi" şi-au fixat, de fapt, un scop în viaţă. Şi pe asta n-am zis-o eu... Cei care stau în casă cu una-două femei au câteva zile, dacă sunt norocoşi chiar vreo două săptămâni de linişte (iar prin linişte vreau să spun crize de intensitate moderată), însă mai puţin norocoşii care au nimerit într-un colectiv de femei, să zicem vreo douăzeci aşa, ştiu că, statistic vorbind, în fiecare zi cel puţin una din ele e "în perioada aia". Nu sunt necesare comentarii adiţionale, dar pot să dau nişte citate: "Daţi-mi toată ciocolata pe care o aveţi ACUM şi nimeni nu păţeşte nimic!", "Ţi se pare că m-am îngrăşat? De ce eziţi? Nu mă mai iubeşti, ştiam eu! (plâns, smiorcăieli, telenovelă)", "DAR SUNT CALMĂ, UNDE VEZI TU CĂ SUNT IRASCIBILĂ?!". A, să nu uit, uneori multiplicaţi toate astea cu 5, cu 6... în funcţie de zi şi numărul de persoane implicate.

      Din fericire, la unele mai există câte un remediu, dar de obicei ia mult până îl dibuieşti. Dacă aveţi impresia că istericalele se vor opri odată ce îşi primesc ciocolata, eek! Răspuns greşit! Însă există întotdeauna experimentalul "Mai taci, femeie!". În cazuri rare merge, în celelalte... fuge (ăla care a zis-o). De altfel, femeile sunt nişte fiinţe minunate, dulci (ca lămâia în pârg), iubitoare (când le convine)... Dar pregătesc cu grijă torturi diverse (puneţi voi accentul unde vreţi).

      Părerea mea cea mai sinceră e că au supravieţuit secolelor datorită listei de epitete cu care am început poliloghia asta şi a faptului că sunt, deocamdată, singurele mijloace de perpetuare a speciei. Dar ştiinţa avansează...

      Morala: "Nu mă încred în nimic care sângerează timp de cinci zile şi nu moare."

M-am înrolat în BLOGWARS!

http://www.blogwars.ro
Aici adica

Fără "cu"

Când se lăsa întunericul şi liniştea domnea peste locul acela căruia cu greu îi putea spune locuinţă, îşi aprindea o lumină de veghe şi se simţea de parcă lumina aceea delimita un spaţiu magic, ca şi cum semicercul acela de lumină constituia graniţa dintre ea şi restul lumii. Şi stătea ore în şir privind numai la peretele pe care lumina proiecta câteva contururi vagi ale celor ce se aflau prin cameră: o etajeră cu un cârlig ieşit în relief, o jumătate de pernă pe care se sprijinea atunci când gândurile îi căpătau o oarecare ordine şi le aşternea la repezeală pe câte un colţ nescris de hârtie, înainte ca acestea să apuce să îi alunece printre degete. Înşira fraze lungi, tăia cuvinte, modifica lumea în felul său caracteristic, izolat, retras din realitate. Nimeni şi nimic nu puteau păşi dincoace de linia ei subţire şi imaginară. Ţinea lumina aceea aprinsă, deşi de întunericul pe care aceasta îl lăsa în urmă avea nevoie, de fapt. Însă, o dată ce dispărea lumina, se instala liniştea mormântală pe care o detesta. Ce faci atunci când eşti nevoit să împarţi lumea în permanenţă cu cineva nedorit?

Ura traiul acesta fad, lipsit de orice scop, şi nu îndrăznea să mai viseze la nimic. Dormea iepureşte, iar, dacă se întâmpla să fie privită în timp ce dormea, simţea privirile aidoma unor săbii străpungându-i bariera nevăzută în spatele căreia se ascundea în permanenţă, astfel încât se trezea brusc şi apoi nu mai reuşea să adoarmă la loc. Zilele în care se întâmpla aşa ceva deveneau dintr-o dată insuportabile. Se afunda aşa în ea însăşi cu fiecare zi şi se întreba din ce în ce mai serios ce rost avea în lume. Într-o zi avea să ajungă la o concluzie cu privire la dilema ei repetitivă. „Când va fi deja, probabil, prea târziu.”, îşi zise într-o astfel de seară, închizând un caiet cu însemnări şi apoi ochii. 

Marea inginerie

Cum comunici cu persoanele dificile? Asta am fost întrebată într-o zi. Aş vrea să încep să răspund la aceasta întrebare adăugând o altă întrebare: De ce să comunici cu “persoane dificile”?

Ce înseamnă să comunici? Ei bine, înseamnă să transmiţi ceva, ceva care să ajungă la interlocutorul tău şi să planteze o idee în mintea sa ori poate chiar în sufletul său. De ce am vrea să transmitem o idee în sufletul unei persoane dificile când, în mod clar, o “persoană dificilă” este o persoană care ne displace?

Eu cred că noţiunea de “persoană dificilă” este prost înţeleasă. O “persoană dificilă” nu este neapărat o persoană care trebuie să ne displacă, însa este o persoană care pune din start o anumită distanţă între ea şi cei din jurul său printr-o atitudine, printr-o lipsă de atitudine, printr-un limbaj care nu ne este familiar etc. , rămânând, totuşi, până la sfarşit, o persoană (care, evident, are o personalitate. Problema este că personalitatea sa este foarte diferită de a noastră). În acest caz, nevoia de a comunica ceva unei astfel de persoane este aceea de a umple această distanţă. Nu de a o micşora, ci de a o umple. Odată umplută, această distanţă face lucrurile mult mai clare. Când ne aflăm pe o margine a unei prăpăstii, partea cealaltă pare mult mai departe şi mai greu de desluşit. Odată legate cele două margini ale prăpastiei printr-un pod, parca ceaţa se risipeşte şi totul devine mai limpede.

Este exact ca atunci când îţi croieşti drum prin viaţă. Construieşti poduri ca să ajungi pe partea cealaltă. Acum, în ce consta “podul” către “persoana dificilă”? Iata aici reformularea întrebării iniţiale, “Cum comunici cu o persoană dificilă?”. Trebuie să foloseşti aceleaşi materiale pe care le-ar folosi acea persoană pentru a construi un pod către tine. Trebuie să construieşti încet, ca să nu invadezi spaţiul cu care acel om se înconjoară. Câte o scândură pe zi, ori câte o cărămidă, până când îşi va da seama că înspre el se îndreaptă o punte şi nu un atac aerian. Aşa cum noi vedem de neclar marginea cealaltă a prăpastiei, la fel de neclar suntem şi noi văzuţi de pe partea opusă. Şi celălalt vrea să vadă mai bine, aşa că, atunci când se va simţi în siguranţă cu apropierea noastră, va începe să construiască, la rândul său, un pod. Partea cea mai frumoasă se afla la mijloc, întrucât, dacă vom fi folosit aceleaşi materiale pe care le-ar fi folosit şi el, atunci când parţile opuse se vor întâlni, podul va fi unitar, omogen, lin, uşor de trecut, atât de pe partea noastră către partea ei, cât şi viceversa.

Iar persoana aceea nu ne va mai părea “dificilă”. Aşa comunici cu PERSOANELE (şi atât)…

Intelectual vs. Inteligent

       Am observat că e la modă să spui „la modă”. Şi am mai observat faptul că e la modă să critici societatea, lumea din jurul tău, ţara în care te afli, în principiu cam tot ce ţine de paiul din ochiul altuia. Sunt unii care îşi dedică viaţa nemulţumirii cronice la adresa societăţii şi se declară neputincioşi în faţa valurilor năucitoare stârnite de mase. Ba chiar sunt unii care se apucă să scrie eseuri, cărţi şi alte cele despre subiectul ăsta, ceea ce eu nu o să fac, so sorry. În schimb, o să mă plâng niţel de unele confuzii lingvistice (o să întâlniţi des cuvântul ăsta la mine, împreună cu toată familia lui, aşa că mai bine vă obişnuiţi) cu care operează unii băştinaşi de pe la noi, nu de alta, dar confuzia asta contribuie la motivul pentru care unii se plâng şi pentru care m-am apucat eu să scriu post-ul asta.

      Mă refer, desigur, la confuzia dintre cuvintele „intelectual” şi „inteligent”. Seamănă, nu? Dar nu prea răsar (Pentru cei care deja au dileme, folosiţi cu încredere http://www.dexonline.ro/, aici nu e şcoală. E valabil şi pe viitor, mulţumesc, am închis paranteza.). Ei bine, care e faza? Păi, faza e că nu prea mai avem meseriaşi, că brusc toată lumea face facultatea (altfel estem proşti). Tam nesam, toată lumea, de la media 5 până la premiul I cu coroniţă, dă admitere (sau intră pe dosar, după caz, metoda mea favorită, dar asta e altă poveste), e la o facultate, la două, la trei... ştiţi şi voi să număraţi, nu mai continuu. Ne-am emancipat toţi, femeile nu mai stau la cratiţă, că e sexist, barbaţii nu mai stau pe şantier, că transpiră şi nu e sexy (Vede cineva conexiunea cu sexul? Aşa şi trebuie!). Asta se datorează promovării unui fenomen denumit mai mult sau mai puţin „generalizare pripită”, care, în cazul de faţă, enunţă supremaţia pe orice plan a celor care au studii superioare. Pentru cei care s-au pierdut în cuvinte până acum, pot să vă spun că ştiu nişte băbuţe pe la ţară care au stat toată viaţa la coada vacii şi care au mai multă minte decât studenţii de la unele secţii ale facultăţii X.

      Angoasa asta existenţială a mea a început să ia amploare când am avut nevoie de un pantofar şi nu am găsit mai mult de doi în tot oraşul meu. Şi ăia aveau program scurt. Scurt rău. Dar apogeul a fost atins atunci când, butonând aiurea pe la TV (şi se întâmplă raaaaaaar) am dat de una bucată Simona Sensual care se uita la vaca pe care trebuia să o mulgă mai bovin decât toate neamurile celei din urmă. Exemplarul în cauză (şi aici nu mă mai refer la patrupeda menţionată) se afla „la înălţime”, pe nişte tocuri cât creionul mecanic, intr-un „outfit” în ton cu culoarea laptelui, care, evident, făcea notă discordantă cu grajdul (sau...?) şi urla cât o ţineau băierile că ea n-a făcut două facultăţi ca să ajungă să mulgă vaca. Acum vedeţi legătura cu băbuţele de mai sus, da? Pentru cei familiarizaţi cu notorietatea intelectuală a Simonei celei Senzuale-nu, e inutil să folosesc retorica. Pentru ceilalţi: cum dracu’ a trecut asta de clasa a treia?

      Şi acum revin la oile, vacile şi celelalte necuvântătoare ale noastre. „Mai avem nevoie şi de iarbă”. Dacă n-are cine s-o cosească, o să ajungeţi la vorbele mele. Dacă sunteţi studenţi eminenţi la universitate, felicitări! Sper că e meritul vostru. Dacă sunteţi non-intelectuali, dar nu vă e ruşine de muncă, de două ori felicitări. Zicea un nene, Douglas Malloch, "Be The Best Of Whatever You Are". Nu faceţi chestii care vă afectează viitorul (şi sinapsele neuronale ale celor care vă suportă) din teribilism, sau că e cool să ai CV-ul lung. Lungimea nu contează! Non-intelectualii pot fi inteligenţi. Se poate şi invers.

      

Morala: "Nu da cu piatra în geam, că nu e bicicleta ta!"

Extras II

     Se întâmpla să fie una dintre zilele acelea în care te gândeşti la ceva şi nu îţi dai seama exact la ce, una dintre zilele în care ceva încearcă să te avertizeze cu privire la viitorul tău exact atunci când tu te concentrezi asupra oricărui alt lucru, astfel încât nu observi nimic. Era linişte, deci. Nici măcar nu mai ştiu ce zi era. Era o zi importantă... Nu, avea să fie o zi importantă.

      Niciodată nu ne dăm seama de zilele cu adevărat importante, decât atunci când au trecut deja. Să încerci să prinzi o astfel de zi e ca şi cum ai încerca să îl prinzi pe Dumnezeu de un picior. Cel puţin, eu nu am încercat niciodată.

      Şi mergeam...

      [...]

      Ne plimbam prin acelaşi parc cu alei, dar fără case de pitici, cu vedere la stele. Era o zi atât de frumoasă! Stătea să plouă şi în aer era mirosul acela specific... de pară!? Nu ştiu dacă mirosea cu adevărat a pere, însă pe mine ma ducea cu gândul la o pară. Ne plimbam fără ţintă pe alei şi încercam să alegem o bancă. În final, a trebuit să alegem rădăcina unui copac, întrucât a început să toarne cu găleata. Dacă îmi amintesc eu bine, parcă aveam şi o umbrelă, dar cum să compari o umbrelă cu o îmbrăţişare lungă cât ploaia?

Extras I

      Atunci când nu îţi mai rămâne nimic de făcut, nimic de trăit, atunci când totul este acolo pentru ca alţii să se bucure de el, asemenea unei prăjituri care conţine ceva la care ai alergie, nu mai poţi decât să scrii despre ceea ce ai făcut, despre ceea ce ai trăit, despre ceea ce ai avut. Povestea este simplă, drama e clasică, iar cuvintele care ies nici măcar nu îţi aparţin. Eşti singur într-o lume care nu îţi mai aparţine. E inutil să scrii pentru altceva decât pentru a te elibera de tine însuţi. Nimeni nu va citi, oricum, nimic din ceea ce ai scris. Vei scrie „formă” şi toată lumea se va gândi la o formă anume. Vei scrie „apă”, iar oamenii îşi vor închipui, pe rând, Marea Adriatică, lacul din oraşul cutare sau sticla de apă plată pe care au cumpărat-o chiar azi de dimineaţă de la magazinul din colţul străzii. Şi vor uita că ai spus „apă”. Se vor pune pe ei înşişi înaintea cuvintelor tale menite doar să le suscite interesul pentru ceva ce au trăit ei, şi nu pentru ceva ce e al tău, pe care îl oferi ca pe un dar de jertfă unor zei în care nu vei crede niciodată.

      Şi după ce stai câte o săptămână să te gândeşti cum ar suna mai bine apa aceea în capul oamenilor, ei nici măcar nu o gustă. Te gândeai să scrii un roman clasic, cu intrigi diverse şi cu numeroase detalii, însă n-a ieşit decât „apă”. A, şi „formă”. Poate era mai bine dacă rămâneai la poezie. Măcar acolo, de bine, de rău, legai două fraze pe care le cloceai o noapte întreagă, le ornai cu zurgălăi şi le fluturai prin faţa unor persoane suficient de neinstruite încât să nu observe toate detaliile acestea de prost-gust. Dar nu, setea asta de a scrie e mult mai mistuitoare decât setea de apă. Apa asta este peste tot; inspiraţia... da, şi ea, de ce să nu recunosc? Însă, cumva, într-un mod inexplicabil, e mai uşor să bei apă decât să exprimi valul de inspiraţie care te inundă uneori. E greu, ştiu, e greu să pui în cuvinte lucruri pe care abia le recunoşti faţă de tine, acasă, în oglindă.

Paralel

La Operă era linişte. Nu se auzea niciun tenor incercându-şi coardele vocale cu note înalte şi niciun pian nu acompania vocea vreunei femei durdulii, cu veleităţi muzicale peste limitele imaginaţiei. Pe o alee dosită, ce dădea ocol clădirii impunătoare, sunetul paşilor ei molcomi spărgeau tăcerea surdă care împresura curtea din spate. Toc... toc... toc... Puţin câte puţin, avansa pe lângă geamurile care dădeau spre subsol. Se gândea că acolo ar fi locul ideal pentru a ţine captivă o fiinţă disperată. Ar putea striga oricât de tare şi nimeni nu ar auzi-o. Şi chiar de s-ar găsi cineva in trecere pe acolo, cum era ea acum, nu ar da atenţie vaietelor cerându-şi libertatea. Toţi ar crede că e parte dintr-o repetiţie sau că, de data aceasta, conducerea a angajat pe post de contabil vreun afon cu aspiraţii de artist. În fond şi la urma urmei, câţi oameni şcoliţi se mai duc la Operă astăzi? Şi câţi rezistă tentaţiei acaparatoare de a moţăi cu întreruperi, în loc să trăiască vibrato-ul finalului de arie? Da, în mod clar subsolul acela ar fi o temniţă reuşită, fără să stârnească bănuieli. Dacă ar fi fost vorba de un teatru sinistru, poate şi altcineva s-ar mai fi gândit la posibilităţile mârşave pe care le-ar putea oferi. Însă Opera rămânea candidă şi de neatins din acest punct de vedere.

Îşi ascuţi auzul, intensificându-şi în minte imaginea cuiva care ar fi plâns după o gură de aer sau după o rază de soare, tânjind din lanţuri după viaţa sa de dinainte. Niciun sunet. „Ce ridicol! În ce film de groază îţi închipui că te afli?”, se întrebă ea, în timp ce se apropia de capătul aleii aceleia care o propulsase în adâncurile subconştientului său ce servea drept adăpost unor experienţe teribil de dureroase. Se opri lângă un gărduleţ de fier şi îşi aprinse o ţigară subţire, finuţă, cu un gest exersat îndelung, calm, sigur, elegant. Trase un fum, cu ochii aproape închişi, apoi privi în gol, în direcţia zidului de cărămidă din faţa ei. Imediat, de jur împrejur se răspândi un miros dulceag, de vanilie şi mentă, semn că obiceiul acesta nu devenise, încă, un viciu, ci, mai degrabă, o explorare a faţetelor vieţii pe care le considerase mereu tabu. Poate tocmai din acest motiv prefera locurile retrase pentru a savura fumul toxic din mini-uzinele rânduite în pachetul turcoaz, înflorat, creat, parcă, special pentru visătorii de teapa ei. Nu lipsea decât o cafea. Ah, iată ceva ce, într-adevăr, considera a fi o artă, o binecuvântare a vieţii, spre deosebire de ţigări, pe care le detesta ca şi concept! La cele din urmă avea să renunţe într-o zi. „Când voi ajunge eu pe scena Operei şi voi interpreta impecabil Lucia di Lammermoor mă voi fi lăsat demult de acest obicei prost.”, îşi spunea ea, sperând ca ziua cu pricina să vină cât  mai curând. Dar până atunci mai erau multe ore de exersat şi multe lucruri de învăţat. Cafeaua, însă, era un deliciu insuficient apreciat, după părerea ei. La asta nu ar fi renunţat atât de uşor. Iar faptul că acum nu-i încălzea mâna dreaptă o ceaşcă de licoare magică era cu atât mai supărător!

În ultima săptămână trecuse zilnic pe acolo, dând târcoale clădirii, oprindu-se în acelaşi capăt de alee pentru ritualul de otrăvire dozată a plămânilor, dar în niciuna dintre zile nu avusese curajul să intre. Liniştea care domnea acolo îi dădea fiori, însă era ceva frapant la ea. Ideea cu prizonierul din subsol se născuse, probabil, tocmai din combinaţia celor două sentimente de poli opuşi pe care i le trezea foşnetul atât de clar al frunzelor la câte o adiere mai puternică a vântului. Poate că şi frunzele sunt prizoniere ale copacilor. Cum altfel se explică faptul că nu se desprind de ei decât atunci când sunt deja moarte? Mai curios este cum mormanul de cadavre arămii în care se transformă frunzele după ce cad reflectă copacul aidoma unei bălţi formate la poalele lui. Ca şi cum copacul s-ar privi intr-o oglindă a morţii. 

Hotline

„Viaţa este ceea ce ţi se întâmplă atunci când eşti ocupat să îţi faci alte planuri.”

John Lennon

Oamenii se duc după droguri. Când găsim ceva care ne face să ne simţim... nu „altfel”, ci „aşa”, suntem în stare să îl vânăm neobosit, până ce-l vom fi prins. De fapt, drogul este acel „ceva” pe care îl vânăm permanent, dar pe care nu îl ajungem niciodată, pentru că este întotdeauna la numai o întindere de mână distanţă... şi încă puţin. Şi totuşi, nu despre drog în sine este vorba, ci despre „aşa”. Vânăm „aşa”-ul, însă avem impresia că ţinta este, de fapt, ceea ce ne provoacă starea repectivă. Dependenţa trebuie hrănită. Dependenţa este cea care ne ţine în viaţă şi cea care ne ucide. În fond şi la urma urmei, nu de viaţă murim, ci de moarte.

Cea care rămâne vie întotdeauna este obsesia şi nu, obsesia nu dispare! Se poate să avem impresia că ne-am descotorosit de ea, însă nu face decât să se mute în altă parte. Obsesia este un demon: posedă. Când este exorcizată dintr-un loc, nu face altceva decât să se mute într-un altul. Înlocuim, înlocuim, înlocuim. Dar de renunţat cu adevarat, nu renunţăm niciodată. Iluzia aleargă prin sânge, iluzia adapă şi tot ea însetează. Nimeni nu o vrea, însă cu toţii o căutăm. Nimeni nu are nevoie de ea şi, totuşi, fără ea, nimic nu se poate.

Nu există sinucidere! Există moartea obsesiei sau moartea prin obsesie. Rezultatul poartă numele fals al morţii prin decizie. Singura decizie, în acest caz, este cui acordăm victoria. Dar victoria nu aparţine nimănui şi niciodată nu rămâne a învingătorului.

Şi tu alergi după ceva. Şi tu ai obosit să cauţi. Şi tu ai găsit atâtea lucruri care seamănă cu „ceva”-ul tău, însă niciunul nu umple perfect gaura din sufletul tău. Hai, recunoaşte! Şi tu ai o obsesie. Şi tu ai o dependenţă. Fie că poartă numele unei femei sau al unui bărbat, al unui sport sau al unei trupe, al unei substanţe ilegale sau al unui şir de ecuaţii. Şi iubirea este o obsesie. Şi tu eşti obsesia cuiva. Şi tu eşti tot un drog sau un şir de ecuaţii. Nici tu nu vei fi prins şi, la rândul tău, nici tu nu vei prinde nimic. Ceea ce cauţi este, în orice caz, doar cursa, nu prada. Nu există premiu şi nu există concurenţi, dar tu alergi oricum fără oprire. Căci cursa în sine este „ceva”-ul care te face să te simţi „aşa”.

Nu judec şi nu condamn; şi eu fug obsesiv de şi după obsesiile mele. Aici nu există triumf sau eşec. Existaţi doar tu şi gaşca ta de demoni personali.

Morala:  Nu-i condamnaţi  pe dependenţii de droguri voi, bieţi îndrăgostiţi, căci dependenţa voastră doarme chiar în pat cu voi!

Disclaimer

  Este foarte frumos să stai cu prietenii. E frumos să împarţi acelaşi spaţiu şi să îţi ţii lucrurile la grămadă. Continui să fac asta în viaţa de zi cu zi, dar m-am gândit că al meu creier încins are nevoie de spaţiul lui, aşa că mi-am strâns catrafusele de pe "Amurg şi apoi se stinge..." (http://semiremfaza.blogspot.com) şi m-am mutat pe insula asta de nebunie. A fost frumos cât a fost şi va rămâne acolo pentru posteritate, dar ma chinuie talentul peste poate şi trebuie să mă desfăşor. Acestea fiind zise, să purcedem întru cele intelectuale şi sufleteşti!