Briză

   Era prima ei plimbare de una singură prin parc de când începuseră toate acestea. Totul părea altfel. De obicei se plimba prin parc pentru că intra acolo cărând o greutate enormă în suflet şi încerca să scape de ea împrăştiind-o de-a lungul şi de-a latul parcului. Însă, de această dată, nu intrase acolo cărând nimic. Se simţea uşoară sau, mai bine zis, uşurată; era ciudat să treacă pe lângă toate locurile obişnuite, pe lângă locul în care îşi petrecea unele nopţi în aer liber atunci când nu voia să meargă acasă. Poate altădată s-ar fi simţit puţin vinovată pentru că trecea atât de nonşalant pe lângă tot, însă acum nu putea simţi asta.
   Ştii sentimentul pe care îl ai atunci când mergi pe stradă şi ai senzaţia că toată lumea se uită la tine? Îl ştii, nu? Ei bine, sentimentul pe care îl avea ea acum era acela că, în sfârşit, lumea încetase să se mai holbeze la ea. Tot mecanismul malefic se oprise.
   Clădiri vechi şi dărăpănate, cu geamuri murdare - asta lăsa acum în urmă. Geamuri murdare, ferestre prin care încerci atât de mult să priveşti, dar prin care nici nu pătrunde lumina soarelui. Mizerabile geamuri pe care, oricât ai încerca să le cureţi, nu le poţi face să reflecte nimic altceva decât mizerie. Sunt, în orice caz, nişte geamuri prăfuite. Nişte vechituri! Asta e tot ce lăsa în urmă... Acum se simţea ca atunci când încerci să te trezeşti, dar ceva te ţine în somn. Ba nu, invers, ca atunci când încerci să dormi şi ceva te ţine treaz. 
   Sau...?