Era ceva diferit cu aerul de acolo. Noul oraș avea câte puțin din tot ce văzuse până atunci, însă nu semăna destul cu nimic din trecut. Se simțea izolată și deschisă către tot ce era in jurul ei, în siguranță și în pericol in același timp.
Râul care curgea prin viața ei semăna putin cu râul care traversa orașul: era plin de plante care crescuseră pe fundul albiei și care atârnau neglijente, deranjate de o apă deloc adâncă. Era plin de tot ce adunase și crescuse până atunci în interiorul său, care acum era cu totul la suprafață: nimic ascuns, nimic tulbure. Arăta ciudat, intr-adevăr, dar extrem de interesant. Tot ce venea sub forma noului se aseza frumos in aval, continuând cursul lucrurilor. Nimic nu era forțat și nimic nu părea degeaba.
Pe ce planetă ești atunci când ești cu capul in nori?
*
Nu simțea nimic, însă vedea totul. Vedea clar, fără niciun nor de ceață, dar plutea undeva și nu vedea nicăieri pământul. Se vedea pe ea însăși din afară si vedea în viitor din ce în ce mai putin și mai rar. Începuse să își piardă vechile puteri, dar acum căpăta unele noi, cu care nu mai avusese de-a face până atunci.
Era ceva ciudat cu noile puteri. Pe de-o parte, erau teribil de înfricoșătoare. O speria numai gândul la ce ar fi putut să îi facă dacă s-ar fi întors împotriva ei; ar fi tras-o înspre pământ atat de brusc, încât până și inima i s-ar fi ciobit în câteva locuri. Erau niște puteri instabile si periculoase, oarecum asemănătoare mercurului prins într-un termometru. Da, despre asta era vorba! Noile ei puteri erau prinse într-un termometru. Cât timp temperatura era constantă și medie, totul era perfect. Atunci se simțea în perfectă siguranță, de neoprit și în stare de orice; atunci zâmbea cu tot sufletul și nu îi venea să creadă că încă mai poate.
Pe de altă parte, când temperatura creștea brusc, parcă totul se umplea cu un fum înecăcios, iar mercurul se umfla periculos, amenințând să distrugă termometrul și să se târască înspre ea pentru a o otrăvi. Era un foc în apropiere, pe care ea se simtea datoare să... nu să îl stingă, ci să îl facă să curgă, asa cum fac jonglerii cu poiurile. Cel mai frumos lucru pe care îl poți face cu focul este să îl faci să curgă. Nu să îl îngrădești ca într-o candelă, nu să îl adormi ca pe jăratic și nu să îl faci să șuiere, să pocnească și să se dezintegreze în aer pentru un biet moment de glorie de-ale lui
și unul de plăcere de-ale tale, așa cum faci cu artificiile. Tot ce trebuia să învețe era să facă flăcările să curgă în mod constant, iar rezultatul avea să fie ceva nemaivăzut. Ar fi putut să fie ceva viu, care stă tot timpul aproape de tine, dar care se mișcă liber prin aer, în toată splendoarea sa; ceva ce te încălzește fără să îți facă rău și care îți dă o lumină aparte, fără a te orbi.
Prima regulă în caz de incendiu este să îți păstrezi calmul. Iată un lucru pe care știa să îl facă...
