Vând haine pentru bărbaţi casual. Cine e interesat să îmi scrie.
P.S. Dacă nu sunteţi bărbaţi casual, nu vă obosiţi să îmi scrieţi!
duminică, 16 octombrie 2011
Tocuri... cui?
Din ciclul „frustrări latente către rasa muierească” avem astăzi un nou capitol. Cred că, dacă o s-o mai ţin mult aşa, o pun de un roman în foileton. Descriptiv. Satiric. Aşadar, să purcedem!
Unul dintre cele mai vechi accesorii (mai bine zis accesorii ale accesoriilor), şi când spun „vechi” mă refer la Egiptul Antic & co. , este tocul. Nu, nu ăla de scris, că intrăm la Orientul Îndepărtat, la discuţii intelectuale, boring, boring, boring... Sus-numitul toc, care astăzi este utilizat îndeosebi de femei, a avut iniţial un uz ceremonial, ulterior devenind mijlocul de identificare a pedestrienelor înveterate ale viaductelor romane (în vremurile noastre le-am numi simplu, curve - cu „v”, nu cu „b”, ca să evităm confuziile!). Caterina de Medici şi Christian Dior, împreună sau separat, în funcţie de cunoştinţele de istorie ale fiecăruia, au oferit conotaţii noi obiectului în cauză, inspirându-se nefericit de la Inchiziţie, respectiv de la nazişti şi instrumentele lor de tortură ingenioase. Nişte tipe mai deschise, probabil rude cu Marchizul de Sade, au considerat o idee foarte mişto să îşi petreacă viaţa de zi cu zi, cu zi, cu zi... pe picior mare. La propriu. Şi aşa a apărut moda tocurilor. It’s all about fashion, după cum spuneam într-un post mai vechi. And sex... And Freud, dacă tot suntem la capitolul ăsta.
Şi uite aşa, de la piţipoance la aristocrate sofisticate, mici şi îndesate sau înalte cât girafele, toate s-au dat jos din bananier şi s-au urcat pe tocuri. A nu se înţelege greşit: ÎMI PLAC TOCURILE! Nu îmi plac unele fiinţe care le utilizează grosolan. După umila mea părere, aşa cum ţi se dă permisul de conducere pentru categoriile A, B, C, D, E, ar trebui introdusă o nouă categorie: T. De la tocuri, bineînţeles. Nu glumesc. Consumul de tocuri nesupravegheat şi neinstruit dăunează grav sănătăţii tale şi mai ales a ochilor celor din jur! Examenul de obţinere a permisului în cauză ar trebui să includă câteva întrebări simple şi practice, de tip grilă, că se poartă. Ataşez model de examen dedesubt:
Alegeţi varianta corectă:
1. Care trebuie să fie poziţia corpului în timpul mersului pe tocuri?
A. Asemănătoare fermierului care plantează şi anume napi.
B. Genunchii drepţi şi, pe cât posibil, neîmprăştiaţi, spatele de asemenea, privirea înainte.
2. Dacă eşti în trening, ce fel de tocuri sunt recomandate?
A. Stiletto.
B. NU.
3. Cât de repede e bine să alergi după autobuz când eşti pe tocuri mai înalte decât un chihuahua?
A. Cât te ţine.
B. Din nou NU.
Şi întrebarea mea favorită, pentru femei senzuale şi mai ales pentru departajare:
4. Ce tocuri se poartă când mulgi vaca?
A. Luis Vuitton.
B. Depinde de vacă.
Pentru necunoscători şi în special pentru necunoscătoare, recomand varianta B. Da, chiar peste tot. Dacă aveţi prietene care aleg în practică varianta greşită de răspuns, faceţi un bine societăţii şi ţării acesteia şi aşa triste şi recomandaţi-le o şcoală bună sau spuneţi-le că tocurile provoacă acnee. Dau scris că o să vă creadă.
De asemenea, propun nişte intervale de vârstă la care tocurile să fie legale, pentru prevenirea piţipongelii infantile sau a fiţelor de mumii (ştiu că şi mama lui Ramses purta, dar lumea evoluează).
Morala: Trăim în România şi asta ne excită tot timpul.
Torturi diverse
Femeile sunt nişte fiinţe absolut fascinante: complexe, alunecoase, subtile, permanent adaptabile, aprige, intuitive şi aş putea să continuu mult şi bine, dar oricum cred că deja am captat atenţia subiectelor în cauză şi a unei categorii de bărbaţi pe care uneori îmi vine s-o numesc tălâmbă, alteori doar uşor "fascinabilă". Oricum lumea asta are perechi din astea simbionte de-a lungul şi de-a latul. Vă explic imediat: fascinant - fascinat (evident de chestiile fascinante), uimitor - uimit, înşelător - înşelat etc. Se mai numesc perechi subiect - obiect, dar nu facem lecţii de vocabular. Ideea este următoarea: dacă aruncăm o privire la începutul paragrafului, la prima enumeraţie, o să realizaţi că vreo patru sau chiar cinci din cele şase epitete înşirate pe acolo se aplică perfect şi la şerpi. Ca să fac lucrurile şi mai interesante, o să restrâng puţin sfera şi o să specific că mă refer la şerpii veninoşi, mai ales. Gata, am dat cu mucii în fasole!
Adevărul este că am o vastă experienţă în traiul printre femei de toate categoriile şi de toate vârstele, în tot felul de formule, că deh, aşa au unii noroc (dacă îl pot numi astfel). Pot să confirm că mai toate (în afară de alea complet bătute în cap) au parte de caracteristicile astea viperine. Da, şi eu, nu vă faceţi probleme, deja simt ostilitatea unora care au pe limbă multe chestii urâte la adresa mea. Ce încerc eu să fac aici nu este punerea în scenă a celebrului banc cu mârţoaga pe care o duce ţăranul la târg ca s-o facă de râs pentru că nu mai era bună de nimic, nicidecum ca s-o vândă. De fapt, nu încerc nimic, dar poate iese ceva. Să ne întoarcem de unde am plecat, totuşi. Nu o să încep să mă plâng de faptul că, în ultimii cinci ani cel puţin, nivelul de estrogen din preajma mea a crescut brusc şi iremediabil, dar pot să vă spun sincer că e mai bine să priveşti femeile de la distanţă. De la mare distanţă, preferabil. În poze, chiar, dacă se poate. Ştia săracul Caragiale ce ştia când spunea că, dacă "voieşti să cunoşti lucrurile, priveşte-le de aproape", iar dacă "voieşti să îţi placă, priveşte-le de departe". Dacă aveţi de ales, mergeţi pe mâna mea!
E drept că există excepţii de la orice regulă, dar cine ştie audible-ul acela simpatic de pe Yahoo! Messenger cu "No, but yeah, but no, but yeah, but... yes, yes, actually yes..." ştie şi că pledoaria mea s-ar putea încheia chiar aici. Cei care au neveste consideră post-ul ăsta doar un reminder, un instrument de tortură menit să sublinieze evidentul dureros din viaţa lor. Ei ştiu că, atunci când au spus "până când moartea ne va despărţi" şi-au fixat, de fapt, un scop în viaţă. Şi pe asta n-am zis-o eu... Cei care stau în casă cu una-două femei au câteva zile, dacă sunt norocoşi chiar vreo două săptămâni de linişte (iar prin linişte vreau să spun crize de intensitate moderată), însă mai puţin norocoşii care au nimerit într-un colectiv de femei, să zicem vreo douăzeci aşa, ştiu că, statistic vorbind, în fiecare zi cel puţin una din ele e "în perioada aia". Nu sunt necesare comentarii adiţionale, dar pot să dau nişte citate: "Daţi-mi toată ciocolata pe care o aveţi ACUM şi nimeni nu păţeşte nimic!", "Ţi se pare că m-am îngrăşat? De ce eziţi? Nu mă mai iubeşti, ştiam eu! (plâns, smiorcăieli, telenovelă)", "DAR SUNT CALMĂ, UNDE VEZI TU CĂ SUNT IRASCIBILĂ?!". A, să nu uit, uneori multiplicaţi toate astea cu 5, cu 6... în funcţie de zi şi numărul de persoane implicate.
Din fericire, la unele mai există câte un remediu, dar de obicei ia mult până îl dibuieşti. Dacă aveţi impresia că istericalele se vor opri odată ce îşi primesc ciocolata, eek! Răspuns greşit! Însă există întotdeauna experimentalul "Mai taci, femeie!". În cazuri rare merge, în celelalte... fuge (ăla care a zis-o). De altfel, femeile sunt nişte fiinţe minunate, dulci (ca lămâia în pârg), iubitoare (când le convine)... Dar pregătesc cu grijă torturi diverse (puneţi voi accentul unde vreţi).
Părerea mea cea mai sinceră e că au supravieţuit secolelor datorită listei de epitete cu care am început poliloghia asta şi a faptului că sunt, deocamdată, singurele mijloace de perpetuare a speciei. Dar ştiinţa avansează...
Morala: "Nu mă încred în nimic care sângerează timp de cinci zile şi nu moare."
miercuri, 5 octombrie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)